Tanchiștii invizibili

Pădurea speriaţilor (sau frica de românul de alături)

Poate să-ţi placă ceva ce nu înţelegi?

Unii zic că da. Poţi să nu înţelegi o carte, un film sau un spectacol de teatru, dar acestea pot să-ţi placă dacă ating anumite corzi ale sufletului. Tu nu înţelegi, dar îţi place. Se întâmplă şi aşa. Mai ales în domeniul artistic.

Şi totuşi, cel mai des, neînţelesul naşte suspiciune, precauţie, frică, antipatie sau pur şi simplu un „sentiment neplăcut”.

Vă mai amintiţi ecuaţia kilometrică de pe tabla de la şcoală, ecuaţie pe care nu ştiai de unde s-o apuci ca s-o rezolvi?

Ce sentiment vă provoca?

Dar ce poţi face când tu însuţi eşti obiectul acestui „sentiment neplăcut”? Cum reacţionezi? Cum te faci înţeles?

Acesastă postare este despre cunoaşterea care risipeşte frica.

Frica faţă de tine a celui de alături care vorbeşte o altă limbă şi care are alte viziuni geopolitice.

Dar cu care trebuie să convieţuieşti.

********

1. Grebla unionistă

De câte ori este posibil să calci pe aceeaşi greblă? De nenumărate ori!

La concluzia asta am ajuns urmărind recenta demonstraţie pro-unionistă care a avut loc la Bălţi.

De la început, aş face nişte distincţii.

Din punctul meu de vedere, noi, moldovenii românofoni din R. Moldova, putem fi clasificaţi în câteva categorii.

Pentru claritate, am redat categoriile în forma unui test. Să-l numim Termometrul Românismului:

Image

În total sunt şase categorii. N-am pus la socoteală ipoteza în care se răspunde cu NU la toate întrebările.

S-ar putea să existe şi combinaţii de elemente ale celor şase, dar mi se pare că de bază sunt cele din tabel.

Din păcate, concetăţenii noştri reprezentanţi ai minorităţilor etnice nu reuşesc să facă foarte des în privinţa noastră nuanţările de mai sus.

Am impresia că lucrurile de obicei stau aşa:

Image

De ce se întâmplă asta?

Uneori confuzia este neintenţionată. Oamenii pur şi simplu nu-şi pun problema că pot exista moldoveni care să se declare etnici români, dar în acelaşi timp să nu vrea Unirea cu România.

Alteori însă confuzia este una deliberată. Aceasta apare frecvent în articolele anumitor ziare şi în dezbaterile de la televizor.

De exemplu, într-o emisiune, X spune că e român şi că vorbeşte limba română, pretinzând ca ceilalţi să-i respecte această percepţie identitară, iar Y îi răspunde că Unirea cu România este ceva irealizabil şi că România are problemele ei, şi că noi acolo nu trebuim nimănui, şi că a fost el în România şi a vâzut sărăcia şi mizeria de acolo etc.

Dar X nu a spus nimic de Unire! X a spus doar că e român şi că vorbeşte limba română, precum şi că doreşte ca alţii să-i respecte poziţia!

Însă Y este deja de neoprit! Dă de pământ cu România, demască planurile expansioniste ale acesteia, declară pe un ton superior că toată Europa s-a săturat deja de românii care comit infracţiuni în spaţiul comunitar.

Dar ce are asta de a face cu ce a zis X?

Riposta slabă a lui X în aceste împrejurări este o altă problemă, dar nu voi insista asupra ei aici.

Totuşi, este trist când la finalul dezbaterii (haideţi s-o numim totuşi aşa) percepţia publicului este că Y a părut mai convingător.

Şi acum, o să vă spun o întâmplare…

2. Averroes

Jorge Luis Borges, într-o povestire de-a sa, îl evocă pe Abulgualid Muhammad Ibn-Ahmad ibn-Muhammad ibnRushd, cunoscut în Europa şi ca Averroes, un filosof (şi nu doar filosof) arab din secolul XII.

ImageAverroes (în cerc) cu nişte colegi, la şcoală. La Şcoala din Atena. Frescă de Rafael.

În povestire, Averroes se apucase să facă un comentariu la ,,Poetica” lui Aristotel. Nu cunoştea nici limba greacă şi nici limba siriană, astfel că lucra cu o traducere a unei traduceri.

Averroes, în munca sa de comentator, întâmpina dificultăţi în a înţelege sensul a două misterioase cuvinte care apăreau la fiecare pas în textul ,,Poeticii”. Aceste cuvinte erau „comedie” şi „tragedie”.

Din păcate, filosoful respectiv nu văzuse niciodată până atunci un spectacol de teatru.

Astfel, după ce s-a sfătuit cu prietenii, care nici eu nu văzuseră vreodată un spectacol de teatru, Averroes a tras concluziile necesare şi a scris:

„Aristu (Aristotel) numeşte panegiricele tragedii, iar satirele  şi anatemele  – comedii. Admirabile şi nenumărate tragedii şi comedii se află în paginile Coranului şi ale cântărilor sfinte.”

3. Bariera informaţională şi atractivitatea românească

 Nu o să încerc să explic de unde a apărut românofobia în Republica Moldova.

Dar cred că această teamă vine în bună măsură şi din necunoaşterea României.

Mulţi concetăţeni de-ai noştri (în special cei de limbă rusă) se află într-o înţepenire ideologică şi informaţională, gândind în termeni din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când URSS-ul („băieţii buni” pentru ei) a luptat împotriva României o mare parte a conflictului.

Necunoaşterea limbii române este o altă piedică ce intervine pentru concetăţenii noştri alolingvi. Informându-se exclusiv din surse de limbă rusă, neputând să obţină o reflectare a situaţiei din mai multe unghiuri de vedere, aceştia sunt mai uşor de manipulat, fiindu-le adesea prezentată o realitate românească denaturată.

Anumite formaţiuni politice demonizează în mod constant România, prezentând-o ca un vecin perfid care stă cu tancurile ascunse în tufişul de pe malul Prutului, gata în orice clipă să ne atace.

Cred că un mod foarte bun pentru România de a contractara aceste atacuri la imagine este de a se face mai cunoscută în Moldova.

Dacă România şi-ar arăta mai des şi mai pronunţat latura frumoasă şi pozitivă, ar scădea şi frica faţă de ea.

Dacă România şi-ar promova cu mai multă ostentaţie imaginea de partener credibil şi susţinător al Republicii Moldova, s-ar mai atenua percepţia României ca agresor având cuţitul în dinţi, gata să sară Prutul pentru a ne ocupa ţara.

Şi probabil că cei care şi-au făcut o carte de vizită din promovarea unionismului agresiv ar trebui să facă un pas înapoi.

Pentru că la acest moment ei mai mult toarnă apă la moara românofobiei.

Dar despre asta cumva într-o altă postare.

România este destul de activă din punct de vedere economic şi cultural în Republica Moldova. Există câteva proiecte economice semnificative în derulare, iar Institutul Cultural Român face o treabă foarte bună.

Cu toate acestea, imaginea proastă a României persistă în conştiinţa unei părţi din concetăţenii noştri.

Probabil este nevoie de o mai bună reflectare a faptului că anumite proiecte sunt desfăşurate de sau în colaborare cu Guvernul român şi că anumite investiţii sunt româneşti.

Pentru că în acest caz, modestia nu ajută la nimic.

Bannerele, afişele şi orice alt tip de material de promovare ar trebui să cuprindă referirea expresă la faptul că proiectul respectiv este sprijinit de România.

În plus, cu privire la populaţia vorbitoare de limba rusă, este bine să se insiste mai mult pe faptul că proiectele româneşti din Republica Moldova le priesc şi lor. Dacă România ajută Moldova din punct de vedere economic, au de câştigat şi vorbitorii de limbă rusă, nu doar românofonii. Când România sprijină diplomatic Moldova în demersurile acesteia de eliminare a vizelor pentru Europa, cetăţenii de limbă rusă din Moldova vor beneficia de regimul fără vize la fel de bine ca şi cei de limbă română.

Un foarte bun studiu în această privinţă este cel făcut de Centrul Român de Politici Europene, pe care îl puteţi accesa aici: www.crpe.ro/library/files/crpe_policy_memo_nr.25.pdf

O altă faţetă a problemei este că cetăţenii noştri profită de proiectele şi acţiunile statului român, dar nu ezită să împroaşte în continuare cu noroi peste Prut.

Acordarea cetăţeniei române este un capitol aparte. De aceasta în prezent beneficiază şi o parte din cetăţenii noştri cu vederi antiromâneşti, aşa că se ajunge la momentul penibil în care…

Dar mai bine daţi-mi voie să scriu asta mai măşcat:

Image

4. Promovarea prin cultură

 „- Ce fel de cultură au românii? Au un singur scriitor, şi acela-i evreu! Sau ce, vouă vi se pare că Eminovici e nume românesc?”

(Comentariu pe un forum de discuţii. Varianta originală era în  rusă.)

Promovarea culturală mi se pare esenţială.

Este important să se pună accent pe faptul că există o singură cultură pe ambele maluri ale Prutului şi că orice încercare de a trage o linie despărţitoare pe criteriul graniţelor politice ar fi artificială.

Şi acesta e adevărul. Dacă ar fi două literaturi, unde l-ai include pe Alexandru Donici, sau pe B. P. Hasdeu, sau pe Alecu Russo?

Ei ne sunt comuni. Şi avem un spaţiu cultural comun.

Eu ştiu marele argument al vorbitorilor de limbă rusă: cultura noastră nu se compară cu a voastră şi prin urmare cultura voastră nu merită a fi luată în seamă.

Am o mare afecţiune pentru literatura rusă, dar, spre exemplu, nu cred să fi găsit pe undeva la vreun scriitor de limbă rusă tratat un subiect similar celui din „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu.

Îl mai ţineţi minte pe Apostol Bologa? Soldatul de origine română din armata austro-ungară nevoit să lupte împotriva celor de acelaşi sânge cu el?

Poate că ar fi util dacă mai mulţi vorbitori de limbă rusă ar citi această carte, luând aminte la pasajele în care se descrie drama lui Bologa, ţinut de jurământul militar, dar şi aflat în imposibilitatea de a trage în românii care, din cauza unor împrejurări politice, luptă de partea „ceilorlalţi”.

Cred că „Pădurea spânzuraţilor” este o cheie spre înţelegerea atitudinii unora dintre noi (a mele, cel puţin) faţă de cel de-al Doilea Război Mondial şi faţă de percepţia noţiunilor de „ocupant” şi „eliberator”.

Ştiu, „Pădurea spânzuraţilor” e despre Primul Război Mondial. Dar paradigma e aceeaşi.

La fel de utile mi s-ar părea şi folosirea oricăror altor elemente ale culturii române care pot să dea o idee despre cine suntem noi şi cum simţim.

Aşa că sper că poate într-o zi un vorbitor de limbă rusă îmi va spune: „Знаешь, я прочитал Лес повешенных Ливия Ребряну и мне книга понравилась. Кажется я начал вас понимать.”

 

Anunțuri

2 comentarii la “Pădurea speriaţilor (sau frica de românul de alături)

  1. irina
    August 17, 2012

    Sfarma Taste, de ce am ajuns la 20 de ani de la independenta sa avem inca in discutii tema dureroasa a minoritatilor etnice si a limbii pe care o vorbim? Cum se face ca in 20 de ani nu am gasit solutia „impacarii”?

  2. Sfarmă Taste
    August 26, 2012

    Probabil că nu foarte mulți au căutat o soluție. Fiecare tabără își cântă propria partitură, după care pleacă acasă foarte mândră de propria reușită, fără a fi ascultat ce zic cei din cealaltă tabără. Și așa deja mai bine de 20 de ani. Și mai sunt politicienii care profită și exploatează această stare de lucruri.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la August 16, 2012 de în Fără categorie şi etichetată , , .
%d blogeri au apreciat asta: