Fara deci

Deci…. a, nu, fara deci….

Azi dau drumu la frustrari, sa curga, sa iasa, sa se evapore. De altfel, sunt un tanchist (as zice tanchista, dar nu stiu daca era asa specialitate pe timpuri) optimist, cu principii solide de pozitivism, incredere limitata (lucrez la asta cu aplicarea intensa a legii universale “lauda de sine miroase”), cu multa speranta ca se poate! Dar uite ca azi is tanchist(a) frustrat(a) si ca sa nu mocneasca in mine, le vars aici.

Fara deci, iata-le:

Frustrare 1: Toata lumea se crede specialist in toate domeniile.

Iti trebuie sau NU iti trebuie, omu de linga tine, care a facut o facultate de alt profil, stie mai bine ca tine “arta”, “arhitectura”, “marketingul”, “administrarea”, “vanzarea”, “hr-ul”, “ecologia” si chiar considera ca tre sa-ti dea un sfat, sau si mai bine, sa te invete cum sa faci “ca tot sa fie normal”.

Frate! De mine mai ai nevoie daca tu stii cum sa faci “normal”? De ce-mi platesti salariu? Da-ma naibii afara si fa tu curat mai bine ca mine. Adu apa de la toaleta, pune miinile in detergent puturos si freaca podelele. Dar, mai bine ca mine! Ca e usor sa arati cu degetu cum sa speli pe jos cind tu asta nu faci niciodata, e usor sa spui “negociaza la 50% ”, cind tu faci in pantaloni in fata cifrelor cu 3 zerouri. Pentru cei care nu vor sa priceapa metafora – eu vreau ca lumea sa se specializeze “mai ingust”, sa faca bine ceea ce poate, sa se perfectioneze constant, sa creasca profesional, IN DOMENIUL IN CARE SE SIMTE IMPLINIT. Cu exceptia domeniului vast “eu is sef si stiu mai bine”, unde toata lumea s-ar simti cel mai comfortabil.

Frustrarea 2: Eu, nefumator,

alergic la mirosuri urite (de rutiera 111, de statia de epurare, de femeie nespalata, dar parfumata, de tzigara aprinsa) ma simt discriminat. Ma discrimineaza fumatorii. Faza e, ca eu is blind si rabdator, de dragul prieteniei si de dragul paharului de vorba care se incheaga. Stau si ma uit cu ochi discriminati si plamani umflati de fum la omu de langa mine, care stie ca dau in lesin in citeva clipe de la atita fumat pasiv si, in timpul asta, omul isi mai aprinde o tigara. Spun delicat ca nu-mi place, ca nu-mi prieste, but who gives a shit? E cool, e ritual, e deprindere, e dependenta, o numesc toti cum  le place, numai nu asa cum o vad eu. E nesimtire domnilor! E nesimtire cind ajungi sa nu mai poti merge pe drum linistit, ca iti bate in fata un vint aducator de tigara, ca stai in statie si esti fumat din dreapta si din stinga, pina la intrarea in transport (acolo unde ritualul cere sa tii cu o mana usa microbuzului, iar cu cealalta sa tii la supt ultima suflare de tutun, ca sa o poti expira cu o tuse linistita in transport, in nas la cei care n-au prins inca aroma ta bucala).

E nesimtire cind vrei sa stai cu prietenii la o discutie, la o terasa (se mai intimpla unii din ei sa fie fumatori) si cind nefumatorul cedeaza situatiei si sta in fumul tigarilor “prietenesti”. Iar nesimtire e pentru ca, prietenul ala, n-o sa cedeze niciodata, de dragul tau n-o sa se opreasca din fumat si nici n-o sa faca efortul de a se abtine pe vreo jumatate de ora.

Frustrare 3 (si ultima): Cine a inventat deadline-urile si de ce?

Raspuns sanatos la cap: pentru ca sa te organizezi mai bine. Taman’ca nu-I asa (la mine si cred ca inca la vreo 2-3 milioane de oameni de pe glob)!  Postarea asta de pe blog, a mea, ca ultimul tanchist care vrea sa se exprime, era programata cu deadline.

O mica divagatie: eu cred ca sunt 3 tipuri de deadline.

1. Deadline clasic, adica “soft” – data si ora la care tre sa dai lucrarea!
2. Deadline-deadline, mai deadline ca atita nu-i – minutele in care, ai depasit deja deadline-ul clasic, dar ti se iarta intirzierea datorita prieteniei, din cauza unei fortze majore din tara, sau pentru ca cel care a setat deadline-ul e mai “moale” cu astea.
3. Ooops, deadline-ul a fost ieri, numit si “sapte fara cinci minute” – in acest caz, sa fim sinceri, ai depasit deadline-ul setat, dar inima ta sta impacata, pentru ca tu stii ca “mai ai o sansa”. Pentru ca tu, inainte de culcare, ai mutat ceasul cu 5 minute mai inainte (sau in urma?) si acuma stii ca mai poti dormi oleaca.

Eu am patit varianta a treia. De obicei sunt intre 2 si 1. Scopul meu personal e sa ma lecuiesc si sa avansez cu timpul spre varianta 0, sa respect deadline-ul clasic si chiar sa-mi predau lucrarile cu o zi inainte. Mai nou, ca sa nu ne stresam, preferam sa trecem pe “timeline-uri”.

Mi-am dat seama, in plin exercitiu de scriere pe blog, ca am o problema cu “linia asta moarta”. El nu mobilizeaza decit atunci cind e ziua lui (in varianta lui la fiecare om in parte) si cind te aproprii de superlativul lui. Abia atunci te napadesc toate grijile, iti dai seama ca esti un om de nimic, ca prietenii si tanchistii tai de singe au sa te degradeze din inima lor.

Ma gindesc acum, ca am in spate o istorie intreaga de deadline-uri respectate pe ultima secunda. Ca in filmele unde ti se stringe inima cind numeri secundele pana la detonarea bombei, iar eroul cu miine tremurinde (in conditii normale ar varsa o caldare plina cu apa in cativa pasi) anihileaza bomba in ultimele 3 milisecunde. Tifu-tifu! A reusit.

Tifu-tifu, am scris pe blog. Niste frustrari. Da le-am scris, si voi iaka le-ati citit 🙂