Eu numa’ sa-ntreb

Eu scriu asa intr-o doara, numa’ ca sa scriu, asa cum tanti din fata mea, a treia pe ziua de azi a intrat la medic numa’ sa-ntrebe. O sa iasa peste 10 minute, cu cartela completata si tratament indicat, timp in care eu o sa-mi ies din minti pe scaunul din coridor. Pentru ca eu is cuminte si pe mine m-a invatat mama sa respect randul. Intre timp o sa ascult povestile de groaza cu bolile nervoase incurabile ale colegilor de scaun. Fatalismul nu are limite!

Observ la oamenii din Moldova o tendinta bolnavicioasa in comunicare, un fel de beztzeremonosti. Cu tine poate intra in vorba oricine, poate sa te intrebe de unde ai cumparat floricica asta frumoasa, da cu shi intrebare la singura stai la doctor si poate incepe a a povesti o istorie vrednica de mila din viata lui singuri chiar daca tu n-ai intrebat nimic. Pentru ca se pare ca e ceva normal sa scoti din tine informatia si s-o impartasesti cu omu de alaturi.

Intr-o alta tara, in alt oras, ceva mai departe de Estul Europei, cind vrei sa intrebi un trecator cum gasesti metroul sau o strada anume, incepi cu “scuzati, nu va suparati, ati putea sa ma ajutati”. In tara asta, in acest oras, tre sa fii direct: “da cu 22 ajiung la gara?”, “da n-aveti sa schimbati 50 de lei”.

Daca ar fi sa fac un top al locurilor ideale unde se naste cea mai vie comunicare a oricui cu oricine despre orice, ar fi asa:

1. Policlinica de sector
2. Troleibuzul si statia de troleibuz
3. Facebook-ul in toata intimitatea sa globala.

Simtiti-va liberi sa completati lista sau s-o faceti pe-a voastra. Or eu simt farmecul acestor spatii de fiecare data cind sunt in/pe ele.

La policlinica: bunicutile plictisite de curtea blocului vin de la 7:00 sa-si masoare tensiunea, ca sa le treaca tensiunea. E demult demonstrat si din batrini se stie ca daca masori tensiunea sau daca dai analiza de urina iti trec vreo 5 boli de inima si nervi. Asa ca bunicutele vin la analize, dar si la doctorul de familie, omu cu cele mai mari si mai cuminti urechi. Asculta rabdator, foarte rabdator, extreeeeeem de rabdator tooooaaaata lista de dureri si le da la final niste indreptari binefacatoare la …. analize. Aceste bunicute, programate la medic din timp, cu “recurrence” pe un an de zile, te prind in mrejele lor, in fata usii, pe scaunel. Aici discutiile incep usor, bolile se povestesc cu drag, recomandarile se dau cu patima.

La policlinica, daca tot poti intra in vorba cu oricine, asa fac si unii medici. Ies triumfatori din cabinet, stau in fata randului de ochi din fata usii si incep a sonda terenul: dvs cu ce intrebare? Da unde va doare? Da de mult va ustura acolo? Amush o sa intratz la doctor si o sa vada daca e infectie sau nu. Consultatie publica. Poate mai e cineva cu aceleasi simptome in rand si prinde solutia din zbor.

In troleibuz: am patit mai daunazi. Ma analizeaza o tanti vreo 2 statii, pe mine si vazonul cu orhidei din mana mea, o rupe curiozitatea de pe scaunul unde sta, vine si se aseaza langa mine, mai rezista o statie si-mi da intreabarea: cit ai dat pi floari? Ce dezamagire ca nu putem continua discutia. Nu stiu cit costa, nu stiu de unde-i, nu stiu cum s-o ud.

Facebook: frenzi, nefrenzi poti lua oricind niste like-uri postand o poza via mobile de la club, din parc, din toaleta de la club, de la mall, din toaleta de la mall. Primul comment e cel care da tonul. Si parca viata e mai frumoasa daca ai like-uri si comment-uri si ziua e mai insorita. Daca nu le primesti te intrebi cu ce-ai gresit, esti oare un asocial? un inadaptat? nu furnizezi informatii interesante?

Aici e totusi mai usor sa spui ce crezi despre aproape orice. In alta parte (la scoala, la universitate, la lucru) ar fi mult mai greu, daca nu imposibil. Dar mie de fapt, imi ajunge comunicarea cu oamenii din tancul meu, cu familia mea si cu mediul meu ambiant. Nu intru in viata nimanui fara voie, fara ca sa fiu invitat acolo si fara ca sa mi se deschida usa. Pentru ca in comunicare, trebuie sa fii in primul rind cult.