Tanchiștii invizibili

Deportările: priviri în trecut și lecții pentru viitor

30134_104915706224056_1991912_n

În mai 1991, la editura Humanitas din Bucureşti ajungea o scrisoare care propunea spre publicare un manuscris. Scrisoarea începea așa:

„Stimate domnule Liiceanu,

Ştiu că nu duceţi lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect.

Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezenţa românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatura de sertar” a unui intelectual, ci aparţine unei ţărănci abia ştiutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O ţărancă din nordul Bucovinei, care, fără a fi judecată, a fost ridicată de KGB în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soţ şi deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar.

În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani.”

Manuscrisul era al Aniței Nandriș-Cudla (1904-1984), o țărancă din satul Mahala, Bucovina de Nord, care a fost deportată cu familia, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, alături de alte câteva zeci de mii de basarabeni și bucovineni.

Anița i-a încredințat manuscrisul nepotului său, care l-a păstrat timp de aproape 10 ani înainte de a-l putea trimite la București spre publicare. Cartea, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”, a primit în 1992 din partea Academiei Române premiul „Lucian Blaga”. Era, probabil, pentru prima oară când o țărancă având trei clase primare absolvite era distinsă în domeniul literaturii de Academia Română. Din păcate, post-mortem.

Ediția a 4-a a cărții, apărută recent (2012), are pe copertă următorul citat din Monica Lovinescu: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”.

*****

Image

Excursia în Infern

De multe ori mă gândesc că evocarea deportărilor se face la noi într-un mod care nu ajunge la destinatar, care nu-l atinge.

Îmi aduc aminte de acele pagini aride din manualele de la școală care evocau cifre, cifre și iar cifre… morți, deportați, arestați… Mă duc cu gândul și la politicienii noștri pseudo-patrioți care țin discursuri lungi despre cum căpcăunii de comuniști au năvălit și ne-au distrus și nu-au furat identitatea… Revăd și camera din Muzeul de Istorie din Chișinău dedicată crimelor comunismului…

…dar ceva parcă lipsește…

Mi se pare că pentru ca acea pagină a deportărilor din trecutul nostru să atingă cu adevărat, să fie simțită cu adevărat, să doară cu adevărat, este nevoie de o călătorie în timp. Trebuie să te ia cineva de mână și să te ducă cu gândul în acea perioadă şi în acele locuri, ca să poţi înţelege.

Așa cum Virgiliu l-a luat pe Dante și i-a arătat toate grozăviile Infernului în „Divina Comedie”, așa este nevoie ca și noi să avem parte de un ,,ghid” pentru o „excursie” imaginară în calvarul trăit de deportați.

Dar așa, ca să conştinetizăm la modul foarte concret suferințele prin care au trecut. Pentru că e una să ți se spună că niște oameni au fost deportați, și cu totul altceva este să pătrunzi în detaliile acelor deportări și în traiul cotidian al deportaților.

Să afli ce mâncau și ce beau (masa consta în câteva sute de grame de pâine pe zi de familie; „ceai” însemna doar apă încălzită).

Să afli cu ce se îmbrăcau (cum trăiau ani de zile doar cu hainele pe care le aveau pe ei în noaptea deportării; cum își făceau haine din materialele pentru uneltele de pescuit).

Să afli unde dormeau (niște barăci friguroase adăposteau câteva familii care se înghesuiau să doarmă direct pe podeaua rece).

Sa afli cum lucrau (la minus 40 de grade).

Să afli cum și câți se îmbolnăveau și mureau (dizenterie din cauza apei băute din râuri, tifos, starea permanentă de foame și frig, păr și dinți căzuți din cauza lipsei de fructe și legume).

Anița Nandriș-Cudla, prin cartea ei, are acest rol de ghid. Nu-ți ia mult timp să citești cele 200 de pagini ale cărții, dar impactul emotiv și informațional este puternic, cu condiția să ai o deschidere sufletească pentru a pătrunde, în timpul lecturii, în acel coşmar pe care l-a trăit ea. De fapt, probabil că orice supraviețuitor al deportărilor ar putea fi acest ghid.

Mai mult, un film artistic bine făcut, o expoziție de fotografii, un muzeu interactiv, chiar un joc de calculator cu tema deportărilor ar putea să te atingă mai mult decât sute de pagini seci cu cifre, date și note de subsol.

Închipuiți-vă un joc de calculator în care jucătorul trebuie să reziste în Siberia cu acele resurse minime de hrană, haine și adăpost care erau oferite deportaților. Să lupte cu animalele sălbatice, cu bolile, cu frigul și cu localnicii ostili. Pentru ca, în final, să se poată întoarce din exil în locurile unde s-a născut.

Unii ar putea să spună că e un sacrilegiu. Că despre deportări trebuie de vorbit doar la modul solemn și grav. Eu nu cred asta. Despre deportări trebuie de vorbit în așa fel, ca fenomenul să fie înțeles.

scrisoare

Scrisoarea Aniţei Nandriş-Cudla scrisă cu creionul chimic pe o batistă aruncată din trenul care o ducea spre Siberia, iunie 1941

Atrofierea simțurilor

Desigur, nici nu e cazul să cădem în cealaltă extremă, a ironizării și a minimalizării acestei drame din trecutul nostru. Schema cred că o știți: anumiți oameni politici invocă momentul deportărilor pentru a-și crește capitalul politic (într-un mod absolut meschin, de altfel), iar alții, vrând să lovească în sus-numiții politicieni, persiflează subiectul deportărilor.

Este adevărat că azi, într-o anumită măsură, avem simțurile atrofiate de filmele horror și de știrile de la televizor.

„Au deportat niște oameni. Așa, și? Ieri la televizor l-au arătat pe unul care și-a ucis vecinul cu toporul și apoi i-a dat foc. Da în Siria ați văzut cum se omoară?”

Astfel, pentru unii nu este un eveniment cu adevărat grav decât acela unde sunt mulți morți și mult sânge.

Însă dacă te pui în locul acelor oameni deportați, înțelegi cruzimea cu care au fost tratați, chiar și fără tăieri de capete și arderi pe rug. Să te gândeşti că, iată așa, îți duci tu traiul obișnuit, ai planuri să te însori la toamnă, vrei să-ți cumperi o vacă, are vecinul să-ți dea doi saci de făină, trebuie să repari beciul. Dar într-o noapte, totul se schimbă. Nu mai ai nici casă, nici planuri, nici vise și nici de propria supraviețuire nu prea mai ești sigur, pentru că ești luat de acasă și dus nu se știe unde. Tu și alte câteva zeci de mii de oameni.

Eufrosinia Kersnovskaya

Citind documentele privind deportările, îți dai seama că nu era vorba de persecuția unei etnii de către altă etnie, ci mai degrabă erau vizate anumite categorii sociale (cum ar fi „chiaburii”).

Aici nu-i înțeleg pe mulți vorbitori de limbă rusă, care se simt datori să caute justificări pentru crimele comuniste. Am auzit și aberații de genul „li s-a făcut un bine că au fost duși în Siberia, așa au scăpat de război”.

Nu au dreptate nici cei care spun că pentru deportări au fost vizați exclusiv etnicii români. Trebuie să conștientizăm că aceea a fost drama tuturor. Deportați au fost și ruși, și ucraineni, și evrei, și alte etnii din Basarabia și Bucovina de Nord.

În acest sens, cutremurătoare sunt mărturiile Eufrosiniei Kersnovskaya (1908-1994). Ea făcea parte dintr-o familie de nobili ruși stabiliți lângă Soroca. În preajma anului 1940, familia Kersnovsky chiar aștepta venirea „rușilor”. Doar că „rușii” care au venit i-au deportat în aceeași noapte tragică de 12 spre 13 iunie 1941. Eufrosinia Kersnovskaya a lăsat în urma ei 12 jurnale despre cei 12 ani petrecuți în GULAG. Memoriile i- au fost publicate abia în 1990 în „Ogoniok”, „Znamea” și „The Observer”. Un documentar despre ea îl puteţi găsi aici: http://rutube.ru/video/d44bbe01589bf7a36a74c71108912895/

Da, dar Antonescu…

Un răspuns des întâlnit al celor care îi apără pe organizatorii deportărilor comuniste este că şi administraţia românească a deportat evrei în Transnistria.

Dar oare e atât de complicat de înţeles că o crimă comisă de unii nu justifică altă crimă comisă de alţii? Deportările evreilor în Transnistria şi pogromurile evreieişti au fost criminale, la fel cum şi deportările comuniste în Siberia au fost criminale.

Şi nu vi se pare trist că în secolul XXI încă se mai caută justificări pentru persecuţiile unor oameni doar pentru că aceștia din urmă s-au născut așa cum s-au născut, făcând parte dintr-o anumită etnie, având o anumită rasă, fiind de o anumită origine socială, având o anumită limbă maternă?

Societatea noastră este fragmentată şi răs-fragmentată pe numeroase criterii, iar noi, în loc să încercăm să ne înţelegem unii pe alţii şi să ne învăţăm să convieţuim cu diferenţele care ne despart, ne lăsăm în continuare mânaţi de ură. Iar în toiul acelui sentiment de ură, ar fi destui care ar fi de acord cu un nou val de deportări pentru cei care nu sunt sau nu gândesc ca ei.

În loc să ne asumăm cu toţii trecutul, cu bune şi rele, şi să facem tot posibilul ca acele grozăvii să nu se mai repete niciodată, încă mai căutăm aceeaşi greblă ruginită, pentru a o călca din nou.

Anunțuri

Un comentariu la “Deportările: priviri în trecut și lecții pentru viitor

  1. Irina
    Iunie 13, 2013

    Azi presa a scris despre deportari. Am citit si ca apar carti despre ororile de-atunci http://trm.md/ro/cultura/deportarile-din-1941-intr-un-nou-volum-de-carte/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iunie 12, 2013 de în Blog şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: