Tanchiștii invizibili

22/23 decembrie 1962 – Demolarea Clopotniţei din Chişinău

Clopotnita

În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1962, administraţia sovietică a dărâmat Clopotniţa Catedralei din Chişinău.

Unii chişinăuieni îşi aduc aminte că în acea noapte în centrul oraşului s-au auzit bubuituri puternice, iar dimineaţa, în locul Clopotniţei apăruse un rond cu flori proaspăt sădite.

Catedrala a scăpat de soarta demolării, dar a fost transformată în sală de expoziţii a Muzeului de arte plastice.

Ca să înţelegem mai bine ce s-a întâmplat în acea noapte, haideţi să citim textul de mai jos (tradus din rusă):

,HOTĂRÂREA CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL RSSM PRIVITOR LA DEMOLAREA CLOPOTNIŢEI DIN PREAJMA CATEDRALEI DIN CHIŞINĂU

DECEMBRIE 1962

Cu privire la scoaterea de sub ocrotirea statului şi demolarea clopotniţei Catedralei, transformată în prezent în Muzeu de arte plastice.

Clopotniţa, construită mai târziu decât Catedrala, luată sub ocrotirea statului ca monument de arhitectură, nu se înscrie în complexul arhitectural cu Catedrala şi nu prezintă valoare arhitectonică, împiedică accesul la muzeu.

Clădirea clopotniţei reprezintă un element accidental în ansamblul din centrul oraşului şi păstrarea ei era binevenită atunci când funcţiona Catedrala, iar acum ea este inutilă.

Consiliul de Miniştri al RSSM hotărăşte:

A scoate de sub ocrotirea statului clădirea clopotniţei şi a permite comitetului executiv al Sovietului orăşenesc Chişinău de deputaţi ai oamenilor muncii să demonteze clopotniţa pentru a permite reconstrucţia parcului ,,Biruinţa” şi pentru a permite liberul acces către muzeu în conformitate cu proiectul parcului şi al pieţei guvernului.

Preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM,

A.Diordiţa

 Secretarul Consiliului de Miniştri al RSSM

L. Diacenko”

 (din L. Tihonov,,,Politica statului sovietic faţă de cultele din RSS Moldovenească (1944-1965), Chişinău, 2004, p. 158-159, citat în V. Ciorbă, ,,Biserica ortodoxă din Basarabia şi Transnistria (1940-2010)”, Chişinău, 2011, p. 399)

 Da, documentul este semnat de acel Diordiţa. Da, acela cu strada pietonală.

N-aş vrea să comentez mai mult. Dar dacă e să fiu puţin răutăcios, aş spune că, întâmplător sau nu, strada Diordiţa duce spre Scuarul Catedralei, acolo unde sunt Catedrala şi Clopotniţa.

Ironic? Mai degrabă penibil. Închipuiţi-vă cum ar fi ca peste câteva decenii, una din străzile din Chişinău să capete numele vreunui demolator de azi din administraţia municipală. Şi să fie taman o stradă unde din cauza acelui brav reprezentant al administraţiei, prin acţiuni sau omisiuni ale acestuia, să se fi demolat clădiri de patrimoniu.

Dar să punem piatra jos înainte de a arunca în Diordiţa şi să mai citim şi asta:

Image

Imagine din V. Pasat, Pravoslavie v Moldavii. Vlasti, ţerkovi, veruiushie (1953-1960), vol. 2, Moscova, 2010.

Iar după document mai e o lista luuungă cu semnatari, pe care n-o mai publicăm din constrângeri de spaţiu. Asta da oameni cu iniţiativă! Construiau ei societatea comunistă, vasăzică… Ce a fost acolo? Exces de zel, convingere, constrângere? Dar să trecem peste asta.

Din fericire, Catedralei i-a fost redat rostul iniţial de incintă destinată serviciilor religioase în 1989. Dar reconstrucţia nu a permis oficierea slujbelor acolo decât peste câţiva ani. Cât despre Clopotniţă, refacerea acesteia s-a încheiat în 1997, după nouă luni de lucrări.

Dar haideţi să mai vorbim puţin de relaţia regimului comunist cu biserica.

Mai jos lista mănăstirilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi anul închiderii acestora.

Image

Graficul este întocmit de prietenii noştri de la Adevărul Istoric (https://www.facebook.com/AdevarulIstoric?fref=ts) pe baza informaţiilor din V. Pasat, ,,Trudnâe straniţî istorii Moldovî (1940-1950)’’, Moscova, 1994.

După cum observăm, singura mănăstire care nu a fost închisă în perioada sovietică a fost cea de la Japca.

Ceea ce nu înseamnă că nu s-au făcut încercări de a o închide şi pe aceasta. Se întocmise şi un plan pentru lichidarea mănăstirii, dar nu s-a reuşit să-l pună în aplicare. Nu poate fi trecut cu vederea nici meritul egumenei Serafima în evitarea închiderii mănăstirii. Aceasta a întreprins numeroase călătorii la Moscova cu scrisori şi cereri, către mai multe autorităţi, între care chiar către Ambasada Poloniei, cerând să nu fie închisă mănăstirea pe care o conducea. Demersurile ei au avut un anumit rezultat, pentru că procesul de lichidare s-a tărăgănat, iar după înlăturarea lui Hruşciov în 1964 presiunea asupra bisericii nu a mai fost atât de dură.

Este potrivit să menţionăm şi incidentele petrecute cu ocazia închiderii mănăstirii de la Răciula. Astfel, pe 23 iunie 1959, maicile din mănăstire au primit ordin să părăsească urgent lăcaşul care urma să fie închis. Ele nu s-au supus, trăgând clopotele şi anunţând localnicii despre intenţia autorităţilor. Aproximativ 200-300 de persoane s-au adunat în incinta mănăstirii, pentru a o apăra, înarmându-se cu bâte, furci şi pietre. Când activiştii comunişti au văzut că nu se pot descurca prin forţele proprii, au apelat la armată. În dimineaţa zilei de 2 iulie 1959, după 9 zile de rezistenţă, armata a deschis focul asupra apărătorilor lăcaşului. Unul din enoriaşi, Simion David, a fost omorât, alţii câţiva au fost răniţi. Participanţii la rezistenţă au fost arestaţi. Cei care s-au evidenţiat mai mult au fost deferiţi justiţiei. Egumena Semfora Kiriakova, Ilarion Mocreac şi Simion Mocreac au fost condamnaţi la câte 15 de închisoare. Alţi 10  participanţi au primit între 3 şi 10 ani de închisoare.

În timpul administraţiei sovietice, un număr mare de biserici au fost distruse sau închise pentru a fi folosite în alte scopuri (de exemplu, depozite, cluburi de dans, săli de sport). Numeroşi preoţi au fost asasinaţi, întemniţaţi sau deportaţi. Numărul exact al acestora nu se cunoaşte. Chiar şi o aproximare ar fi dificilă.

Putem să-l menţionăm în acest context pe preotul Alexandru Baltaga (1861-1941), numit de Gala Galaction ,,patriarhul preoţilor basarabeni”. Preotul Baltaga fusese deputat în Sfatul Ţării şi se bucura de o mare influenţă în rândul clerului. A fost arestat şi întemniţat de sovietici la vârsta de 79 de ani. A murit în închisoare un an mai târziu.

Image

Preotul Alexandru Baltaga (1861-1941)

Un alt exemplu este preotul Gheorghe Tudorache. Cadavrul acestuia şi cadavrele altor peste 80 de persoane au fost găsite în vara anului 1941 în subsolurile fostului sediu NKVD din Chişinău. Pe acel loc a fost instalată recent o piatră comemorativă.

Image

Piatra comemorativă din spatele clădirii de pe str. Mateevici nr. 113A din Chişinău, instalată pe locul fostului sediu NKVD unde au fost găsite cadavrele în groapa comună

Dar, din păcate, nu toţi preoţii au perseverat în slujirea altarului. Unii i-au primit cu pâine şi cu sare pe bolşevici, îndemnându-i şi pe alţi preoţi să facă la fel şi să se lase de preoţie. Alţii s-au lăsat de slujbă şi au început a vorbi la mitingurile comuniste, acuzând biserica. Au fost şi cazuri în care profesori preoţi făceau declaraţii publice de lepădare de credinţă şi deveneau ,,lectori ateişti”. Toate acestea sunt cazuri concrete petrecute în RSS Moldovenească, iar numele acestor persoane se cunosc. Doar că nu vreau să le dau aici. La fel, era dusă şi o activitate de infiltrare a agenţilor secreţi în biserică. Potrivit unui document din 8 ianuarie 1960 emis de KGB al URSS, în biserica ortodoxă din RSSM erau infiltraţi la acea dată 16 agenţi, dintre care 2 (cu nume de cod Kazanţev şi Iuriev) ocupau posturi de conducere în eparhie, iar alţi 6 (cu nume de cod Voznesenschi, Belâi, Nichitin, Florea, Grigoriev şi Scurtu) erau protopopi şi stareţi (Document publicat în V. Pasat, ,,Trudnâe straniţî istorii Moldovî (1940-1950)’’, Moscova, 1994, p. 651-658).

Iar la final, câteva citate din tătucul Lenin. Aşa, ca să eliminăm orice dubii.

 ,,Religia este opiul popoarelor. Această afirmaţie a lui Marx este piatra unghiulară a întregii perspective universale a marxismului în privinţa religiei. Toate religiile şi bisericile contemporane, toate şi oricare dintre organizaţiile religioase sunt mereu percepute de marxism drept organe ale reacţiunii burgheze, care slujesc pentru apărarea exploatării şi ameţirii clasei muncitoare.”

 ,,Trebuie să luptăm cu religia. Acesta este abecedarul întregului materialism şi, în consecinţă, a marxismului.”

 ,,Marxistul trebuie să fie materialist, adică un duşman al religiei, dar un materialist dialectic, adică unul care pune cauza luptei cu religia nu în mod abstract, nu pe baza unei predici abstracte, absolut teoretice, întotdeauna egală sieşi, ci în mod concret, pe baza luptei de clasă, care să aibă aplicabilitate practică şi care să educe masele cel mai mult şi cel mai bine.”

(Toate cele 3 citate sunt din V. I. Lenin, „Despre atitudinea partidului muncitoresc faţă de religie”, publicat în ziarul „Proletarii”, nr. 45 din 13 (26) mai 1909. Versiunea on-line a lucrării este accesibilă în limba rusă aici: http://uaio.ru/vil/17.htm)

Şi după ce aţi citit mai sus, cum vi se pare o afirmaţie ca aceasta?

Image

Anunțuri

Despre tanchistii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Decembrie 22, 2013 de în Blog, Calendarul din Tanc şi etichetată , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: