Senila Literara – Duiliu Zamfirescu, „In razboi”

Va mai aduceti aminte de orele de Istorie de la scoala?
Dar de cele de Limba si Literatura romana?
Eu imi aduc aminte in special de cartile groase de la Istoria Romanilor, dar nu si continutul acestora. Ma rog, mare parte din continut.
Intre timp am ajuns sa citesc acum, la multi ani de la absolvirea scolii, niste autori romani, cu romane istorice despre care nici nu am auzit la lectiile de Limba si Literatura Romana. Si descopar in cartile lor lucruri despre care mi-as fi dorit sa fi auzit la istorie. O istorie a tarii scrisa frumos, cu detalii extraordinare, pe care din pacate profesorii nostri au considerat ca nu trebuie sa le scoata in evidenta. In plus, personajele cartilor te fac sa percepi altfel evenimentele descrise.
Citind acestea m-am gandit cat de util ar fi ca profesorii de romana sa conclucreze cu cei de istorie in asa fel ca temele de la istorie sa fie sustinute in acelasi timp de opere literare pe care le inveti la cursurile de limba si literatura romana. De exemplu: studiind razboiul de independenta din 1877 sa citesti la Literatura din Duiliu Zamfirescu.

Va propun un fragment:
„Lucrurile in Bulgaria se schimbasera de tot. Rusii fusesera batuti in doua randuri, inaintea Plevnei, la 8 Iulie, sub generalul Schilder- Schuldner, si la 18 lulie, sub generalul Krudener. Ei cerusera ajutorul armatei Romane de la Nicopole, dar generalul Mani avea ordin sa nu se miste.
Aceasta armata, dispretuita cu putin timp inainte, devenea deodata limanul de mantuire al ostilor imparatesti. Facusera oamenii socoteala si gasisera 230 000 de Turci; iar cand se numarasera pe sine, nu erau decat 170 000. Pentru o armata navalitoare, erau cam putini.
Atunci, in locul D-lui Nelidoff, lua condeiul marele Duce Nicolae, generalisimul armatelor rusesti, si scrise Domnitorului acea faimoasa depesa, pe care mai pe urma generozitatea poporului, spre cinstea neamului omenesc, a ingropat-o in uitare.
In aceasta depesa se zice Intre altele : „treci Dunarea unde vei voi; ne zdrobesc Turcii”.
Si Domnitorul Romanilor hotara sa treaca Dunarea, fara alta conditiune, decat aceea de a pastra armatei sale fiinta ei de sine-statatoare.
La 15 August porni in persoana la cartierul imperial de la Gorni-Studen, unde se afla Tarul Alexandru al II-lea. Imparatul oferi Domnitorului comandamentul trupelor unite romano-ruse, ce aveau, sa opereze Inaintea Plevnei, sub numele de Armata de Vest.
In ziua de 20 August, podul de Ia Silistioara intre Corabia si Magura, era terminat; diviziunea de rezerva putea trece.
In zilele urmatoare, armata romana inainta de pe valea Iskerului pe valea Vidului, spre Plevna.
In seara de 25 August, diviziunea a 4-a era la Verbita, in fata Grivitei, iar divizia a 3-a la Kalisovat,
In spatele celeilalte; divizia de rezerva raminea la Brislan. Domnitorul isi luase cartierul general la Poradim.
Indata dupa asezarea trupelor In bivuacuri, se zvonise printre ofiteri ca chiar in ziua aceea de 25 August, un mare consiliu de razboiu se tinuse Ia Radenita, intre Domnitorul Romanilor, marele Duce Nicolae si sefii statelor- majoare, si ca in acel consiliu, Voda fusese contra atacului imediat al Plevnei, de oarece armata aliata ruso-romana nu avea decat 65 000 de oameni, fata cu un numar egal de trupe ale lui Osman – Pasa, intarite in Plevna; ca Domnitorul propusese sporirea ostirilor aliate si inconjurarea pozitiunilor turcesti; ca, in fata staruintelor Marelui Duce, care punea inainte consideratiuni politice, Voda, primise ideea asaltului cu parere de rau si fara a raspunde de succes.
Se mai vorbea printre ofiteri ca de multa vreme nu fusese vazut Domnitorul atit de patruns de marea chemare si marea raspundere ce avea in fata lui Dumnezeu si a Tarii. Cu capul sus, cu ochii privind departe, Voda iesise din consiliul de la Radenita ca un drept-ganditor, pe care semenii sai nu l-au inteles; iesise din consiliul de la Radenita, ca un parinte hotarat sa-si jertfeasca fiii, numai ca sa nu se zica despre ei ca nu se stiu a jertfi.
– Vezi, Comamestene, zicea Maiorul Sontu prietenului sau: daca n-ar apasa pe noi trecutul a 150 de ani de moliciune fanariota; daca am putea sa legam firul de azi cu cel de la 1600; daca am fi stiut sa murim undeva, acum, mai de curand. – Domnul nostru ar fi putut sa impuna vederile sale, sau cel putin sa nu primeasca raspunderea unei jertfe zadarnice. Dar asa… Rusii pe drept cuvant ne pot banui ca nu vrem sa mergem in foc.”

Duiliu Zamfirescu, In razboi

Iar daca in cadrul lectiilor de istorie s-ar pomeni si niste lucruri mai deosebite, cu sigranta ca elevii ar tine minte mai multe evenimente din istoria noastra. De exemplu: Rusii au intrat in Romania pe proaspăt construitul pod al lui Eiffel de la Ungheni. Despre acest pod am mai scris si aici.
Un alt amanunt interesant: Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în tratatul semnat pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului Alexandru al II-lea) și de premierul român de la acea dată, Mihail Kogălniceanu. La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia ocupa pe post de „compensație” județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de impunerea acestor cedări, care contravenea în mod flagrant cu tratatul ruso-român de pe 4 aprilie 1877. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre. Cred ca fiecare isi poate face concluzii in privinta a ce inseamna „tratatele cu Rusii” si respectarea acestora de catre ei.

Lecturi frumoase va doresc, cu descoperiri noi si istorii ce sa merite povestite.