Invatatorii care strang portocale

Eram naucita. De pe trotuarul din preajma imi zambea profa de romana, pe care eu si prietenii mei o dadusem pierduta de 13 ani. In tot timpul asta, lumea de care tot intrebam despre ea spunea aceeasi legenda. E plecata in Portugalia la strans portocale. Niciun contact, niciun fir de care sa te apuci ca sa dai de ea.  Stateam doar cu amintirile, glumitele si situatiile caraghioase care ne aminteau momentele dragi din liceu. Mi-am zis ca daca o voi revedea vreodata am sa-i spun neaparat cat de multe a facut pentru mine. Eram o eleva fara perspective, pentru care scoala nu avea niciun farmec. Si la un moment dat, incepusem sa merg pe la conferinte si concursuri, sa am curajul sa ma strecors pe la olimpiada, sa scriu, sa povestesc, sa-mi placa scoala.  Era vina ei in toate astea.

Doamna Bunescu a fost o fire naucitoare. Ani la rand, a fost un adevarat despot la orele de limba română. Inainte de a intra la lectiile ei, elevii transpirau de emotii si ramaneau cu urme de unghii in palme de la pumni stransi prea tare. Niciodata nu stiai ce dispozitie va avea Bunescu. Apoi, se intamplase probabil ceva in viata ei si trecuse de la teroare la ”incurajarea” elevilor. Le dadea speranta ca sunt buni de ceva si-i urca pe un  podium improvizat al reusitelor.  Un elev incurajat capata astfel aripi si se punea pe invatat bine. Privind in urma, dupa ce absolvisem, ne-am dat seama impreuna cu prietenii de la liceu, ca ea este profesoara care a adus multe schimbari in viata noastra.

Era o femeie singura si stiam cu totii ca o ducea greu. Din salariu mizer isi achita serviciile comunale si … atat. Am vazut-o timp de 3 ani in aceeasi haina. Manca la pauza mare un pranz cu usturoi si asta era un motiv de batjocura pe care l-am exploatat la maxim pe-atunci.  Nu avea prieteni, nu se intretinea cu alti profesori, mergea doar  pe jos, pentru ca nu avea bani de transport, privea niste emisiuni ciudate la TV si ne cita fraze aiurite din tot felul de autori. Cu siguranta, nu erau citate celebre pe care le gasesti in carti. O puteai cuceri usor cu eseuri si comentarii extravagante, inimaginabile, povestind fragmente neobisnuite din literatura pe care o citeai. Stau sa ma gandesc acum la astea si-mi dau seama ca asta era modul ei cel mai simplu de a vedea daca elevul a citit opera (daca citeste in general) si daca isi poate da frau liber imaginatiei.

Profa asta se indragostea de elevii de pe podiumul ei improvizat. Povesteai tema pe acasa, iar ochii ei sticleau de fericire, intra in transa si plutea deasupra gandurilor tale. Cred ca de multe ori nici nu ne asculta pana la capat. Era minunat ca vorbeam, ca existam la lectiile ei. Si dupa a 12-a, bamtz, dispare.

Cand am recunoscut-o in plina strada am vrut sa-i spun toate astea dintr-o rasuflare. Ea a abordat aerul unei femei de care ma despartisem cateva ore in urma, m-a intrebat incotro merg si m-a apucat de cot ca sa ma treaca strada. O, da, era jenant de comic. M-a intrerupt din expunerea dorului meu si incepuse sa-mi spuna ca tocmai fusese sa achite niste facturi, iar pe drum a vazut o cladire pe care scria ”Perfect”. Ciudat, nu? Mie imi spune ceva denumirea asta? Pentru ca ei i sa pare ca nu e potrivita, si-apoi o firma trebuie sa anunte denumirea juridica, ca la oameni. N-a rezistat si a intrat pana la director, sa-l intrebe ce a avut in cap cand a scris asta pe cladire. Si ce daca asa se numeste rachiul? Nu are niciun sens. Si-apoi la intrare era un paznic inarmat. L-a apostrofat ca asa nu se cade intr-o tara civilizata, intr-o cladire care pretinde ca e ”perfecta”.

Era ea, aceeasi femeie care te naucea cu istorii intortocheate si grozavenii din viata ei.

Mai tin minte cum atunci, luni, a facut totalurile in catalog pentru clasa noastra? (luni? 13 ani in urma? siiiiigur ca tin minte). Pai, marti era deja in drum spre Italia. Nu, nu putea sa ne spuna despre asta, pentru ca nu stia ce o asteapta. Si-apoi eram niste copii nevinovati, cum era sa ne explice ca pleaca pentru ca i s-au stricat dintii si nu are bani sa si-i faca. La lectii nu mai putea veni cu gura stirba, iar dentistul ala dragutz refuza sa o inteleaga ca ea nu are bani, asa ca s-a dus sa munceasca in Italia. Munceste pana acum, are si o indemnizatie sociala (mai mare decat un salariu de profesor din Moldova), are dinti noi. Ah, nu poate sa-mi dea niciun numar de telefon, nu are mobil. Nici mail, nu i-a aratat nimeni cum sa-l foloseasca. Dar o sa ma sune ea si poate ne revedem la urmatoarea ei vizita.

M-a pus sa-i povestesc despre toti. Casatoriti? Fericiti? Impliniti? Vai, cat ma bucur. Mai spune-mi de Stefan, de Ion, de Adrian. Voi sa ma scuzati, nici nu merit sa ma salutati, v-am parasit si am plecat din tara. Dar a trebuit, ma-ntelegeti? Ca doar nu era sa merg la ore fara dinti in gura.