Cei 5 lideri

Mi-a fost dat prin studentie sa merg la un training menit sa ne invete democratie. Inainte de a incepe educatia, ne-au impartit in echipe si ne-au dat o insarcinare pe care urma sa o rezolvam in 10 minute. Scopul era de a ne lasa sa ne identificam rolul in echipa. Acest rol se descopera prin tendinţa de a ne comporta, de a contribui şi de a relaţiona cu ceilalţi într-un anumit mod într-o situaţie specifică.

Si iata ca se da startul, ne primim materialele, instructiunile si incepe galagia. Toata lumea vrea sa lucreze. In celelalte echipe, oamenii au luat foarfecele, au desfacut plansetele, au desenat unghiuri, au coordonat lucrarile si totul mergea struna.  In echipa mea se purtau discutii. Analizam, propuneam, re-analizam, faceam prognoze, renuntam la idee si cautam alta. Eu eram donatorul generos de idei absurde, ceilalti spuneau “trebuie sa facem asa!!!!”. Si cumva, nimeni nu lua foarfeca, nu desena linii pe hartie si nu facea lucrarile. Ne-am pomenit o echipa de 6 oameni disfunctionali: 5 noi-suntem-lideri si 1 om-cu-idei. Inchipuitii lideri aratau cu degetul, omul scapat la idei nu stia cum sa faca ideile sa mearga (macar una!), iar implementatorii pur si simplu lipseau din echipa noastra.

Mai tarziu, ani la rand aveam sa-mi reamintesc de acest joc, fie ca regaseam aceeasi situatie la serviciu, fie o vedeam in societate, in politic, in institutii de stat: prezenta echipelor neechilibrate, echipe in care majoritatea vrea sa conduca, desi nu realizeaza ca un lider, sau “Coordonator” (asa cum ii spune Meredith Belbin, cea care a identificat cele 9 roluri de echipa) este un tip increzator, matur, preocupat de egalitate si dreptate intre membrii echipei, este principalul candidat la presedintia echipei, deoarece are calitatea de a se detasa si a privi imaginea de ansamblu, tot el clarifica obiectivele echipei, stabileste programul, stabileste prioritatile, alege problemele.

Acei 5 noi-suntem-lideri din echipa mea nu erau degat 5 aratam-cu-degetul.

In realitate, frumoasa si adevarata realitate de zi cu zi, un “Coordonator” nu poate face nimic fara un “Creator” (omul ce gandeste original si care concepe idei noi), fara “Cercetator” (nu este o persoana creativa, dar ştie să imbunatateasca si sa dezvolte ideile altora), fara “Jucatorul de echipa” (omul care sustine întotdeauna echipa si intretine spiritul de echipa), fara ”Omul practic” (cel care transforma ideile in fapte, nu se abate de la obiective şi prioritati, avand un dezvoltat simt de autocontrol si disciplina), “Finisorul” (persoana responsabila, de încredere, care duce munca la bun sfarsit), fara “Modelator” ( persoana comunicativa cu multa energie si o mare dorinta de realizare), “Investigator” (persoana care analizeaza toate posibilitatile, le evalueaza bine din diferite puncte de vedere, adopta si ia decizii) si fara “Specialist” (omul independent, dedicat muncii si care participa in luarea deciziilor importante).  Sigur, multi indeplinesc mai multe roluri concomitent, cartile  si viata spun ca asta este absolut normal, dar cel mai important este ca aceste roluri sa existe, sa se intample intr-un echilibru permanent, sa fie asumate.

Mai grav decat lipsa unui echilibru intr-o echipa, care trebuie sa recunoastem ca sa obtine greu si in timp (ca o casnicie trainica de altfel), este ca multi considera aceste roluri in pozitionare ierarhica si din aceasta cauza vor cu totii sa fie Coordonatori-Lideri, rolul perceput ca fiind superior fata de celelalte. Aceasta alegere este si un rezultat al complexelor care ne domina si care  nu ne lasa sa facem mai mult. Dorinta de a fi superiori prin functie nu ne lasa sa reusim. Nici in cele 10 minute de test la training, nici intr-un an de proiect sau in 4 ani de mandat, sau in 20 de ani de independenta  – un timp mai mult decat suficient ca sa ne gasim rolurile in echipa si sa livram rezultatul.

Sa va povestesc cum s-a terminat exercitiul de la training. Din 8 echipe, 2 au realizat tema impecabil, respectand termenii si toate conditiile puse. Alte 4 echipe au facut ceea ce trebuia, doar ca n-au reusit sa duca lucrarile pana la sfarsit in 10 minute (mai aveau nevoie de timp), 1 echipa a reusit cu greu spre finalul timpului sa se mobilizeze ca sa inceapa lucrul, iar ultima echipa (cea in care eram si eu) a venit in fata juriului cu mainile goale si un hlizit tamp pe fata. La acel moment, nici nu ne dadeam seama unde si de ce am gresit. Iar dupa ce ne-am identificat rolurile, am dat vina pe soarta, ca am nimerit atat de nereusit in echipa.

Sa va spun ce cred acum despre acel fiasco: nu a fost vorba de nenorocul de a fi in echipa cu 5 vrem-sa-fim-lideri, dar a fost faptul ca niciunul dintre noi nu a considerat optiunea de a lua foarfeca in mana si a face lucrul.  Ne-am simtit toti prea smecheri ca sa facem lucru pentru care nu credeam ca ne este rolul, iar din dorinta enorma de a fi lideri, am uitat sa fim eficienti si practici. Echivalentul pentru “a lua foarfeca atunci cand altii nu o fac si a face lucru” il numim in viata “asumarea responsabilitatii”.

Cat ne costa “asumarea responsabilitatii”? In primul rand costa mult curaj. Sunt multi oameni care simt ca ar putea face un lucru si ca asa este corect, dar care nu au curaj suficient pentru a spune si a face. Asta pentru ca li s-a aratat de-a lungul timpului foarte clar ierarhia – acel loc mai inferior in echipa. De ce ar trebui oare un “Specialist” (vezi descrierea mai sus) sa ia decizii sau actiuni pe care le poate face doar “Coordonatorul”? Raspunsul e atat de simplu. Daca vezi ca nimeni nu face, ia si fa tu!

S-ar putea ca asumarea responsabilitatii sa coste chiar acel rol in echipa. Sunt putini lideri buni care vor aprecia faptul ca ai intervenit, mai mult decat faptul ca ai sarit peste pozitia care ti-a fost prestabilita. Dar, hei, odata ce ti-ai asumat responsabilitatea pentru ceva, poti sa descoperi ca ai un cu totul alt rol in echipa!

Costa o tona de griji si indoieli. Dar stiti care e rasplata? Rasplata e ulciorul cu galbeni gasit in gradina sapata cu sarg, rasplata este un “multumesc” de la un om de-alaturi, rasplata e fericirea noastra!