Tanchiștii invizibili

Ce spui când îţi vine rândul la microfon?

Am scris articolul de mai jos acum doi ani. Întâmplător am dat peste el acum câteva zile. Aşa că dacă tot era rândul meu să scriu pe această pagină, am hotărât să republic articolul fără a schimba la el niciun cuvânt.

*****

Motto:

„…şi eu chiar cred, că generaţia noastră, care creşte acum, va avea un cuvânt de spus…”

(fragment dintr-un toast rostit de un adolescent la sfârşitul anilor 90 ai sec. XX)

1. ,,Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi”

Cititorule cu adolescenţa petrecută în memorabilii ani 90, spune-mi, te gândeai şi tu, măcar uneori, la fel ca şi băiatul cu paharul în mână din motto, că o să creşteţi voi mari, tu şi prietenii tăi, şi o să faceţi şi o să dregeţi şi ţara ta va fi mai bună şi mai frumoasă?

Eu recunosc că mă gândeam.

Şi te gândeai tu oare, măcar uneori, că generaţia ta va fi altfel decât a acelor neni şi tanti pe care îi vedeai la televizor şi care conduceau destinele ţării?

Eu recunosc că mă gândeam.

Şi unde-i acum acea generaţie a noastră care a crescut?

De ce în loc de nişte voci coerente, în aceste zile se aud mai mult ţipete isterice ale semenilor noştri? De ce în loc de opinii argumentate şi documentate, tinerele voci excelează în linguşeli, pe de o parte, şi înjurături, pe de altă parte (repartizate, bineînţeles, în funcţie de partea baricadei pe care se află)?

De ce vocea lor seamănă atât de mult cu vocea acelora pe care i-am detestat atât de mult şi despre care am spus că timpul lor a trecut?

Şi, cel mai important, unde e vocea ta?

De ce sunetul ei nu acoperă cacofonia asta aiuritoare?

„Răul în lume există nu atât din cauza celor răi, ci pentru că ceilalţi nu fac nimic în această privinţă”. O frază celebră care a fost de-a lungul timpului atribuită multora, începând cu Albert Einstein şi terminând cu vecinul din scara blocului.

Deci, te simţi cumva cu musca pe căciulă, dragă cititorule?

Pentru că microfonul este de mult în faţa ta, iar tu taci.

Ah da, scuze, spui…

2. Ce spui şi cum spui

Tu spui. Dar de ce atât de timid? De ce uneori când e foaia de scris în faţă şi ai o ocazie atât de bună să arăţi ce crezi, să explici altora, să-i sfătuieşti şi să-i îndrepţi, să mergi la sursă, să arăţi documentul, să indici pasajul relevant, să convingi, preferi să aluneci în nişte banalităţi de genul ,,ce bine ar fi dacă ar fi bine, şi ce rău e când e rău”?

Vor reuşi să desluşească printre rânduri, vei replica. Şi dacă nu? Pentru că de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. Pentru că baţi şaua să priceapă iapa, dar iapa rareori înţelege apropourile.

Ai acel microfon generic în faţă (poate fi o postare pe blog, poate fi un mic discurs la o întâlnire, poate fi atât de multe), ai câteva minute la dispoziţie pentru a spune lucruri. Nu lua acea ocazie drept o corvoadă personală. Nu umple acel timp cu nişte cuvinte goale „că n-am ce spune, dar dacă tot trebuie să spun, o să spun ce-mi vine pe moment”. În mod sigur ai ce spune. În mod sigur ai nişte gânduri bune care te macină şi care merită a fi împărtăşite.

Microphone_studio

3. De la vorbe la fapte

Bineînţeles, orice vorbă capătă consistenţă în fapta ce îi urmează.

Când eram mai mic, mi se părea că lucrurile într-o ţară se pot schimba total şi peste noapte.

Când am mai crescut, am înţeles că treburile în societate se mişcă înainte cu greu, uneori chiar imperceptibil, şi nu neapărat în toate domeniile deodatată. Iar pentru ca lucrurile totuşi să fie împinse înainte, este nevoie de efortul punctual al cât mai multor oameni acţionând cu multă răbdare.

Ce înseamnă efort punctual?

Nu poţi schimba ţara asta din temelii de unul singur. Dar poţi să încerci să acţionezi local, acolo unde crezi tu că te pricepi mai bine.

Cu toţii ne pricepem la ceva care ar putea să fie canalizat spre binele public. Dacă ţi se pare că te pricepi la scris, scrie. Dacă ai nişte bani de care te-ai putea dispensa şi ai putea să-i dai pentru o acţiune caritabilă, dă-i. Dacă ştii că ai talente organizatorice, organizează şi adună oameni pentru o cauză bună. Dacă simţi că poţi influenţa pe cineva pentru a-l face mai bun, influenţează.

Şi cel mai important: nu-i împiedica pe alţii să facă aceste lucruri!

4. Inhibaţii şi inhibatorii

Ţara asta e plină de oameni inhibaţi. Şi mulţi sunt inhibaţi pentru că i-au inhibat alţii. Pentru că ţara asta mai este plină şi de inhibatori.

Cine este inhibatorul? El îmbracă mai multe forme: scepticul care îţi spune că n-o să-ţi iasă nimic din ce îţi propui, glumeţul care te ia peste picior pentru că eşti aşa cum eşti, grammar nazi-ul (scuze, nu ştiu echivalentul în română) care te corectează pentru că ai folosit greşit un anumit cuvânt, autointitulata specialistă în fashion care îţi explică de ce e greşit aşa cum te-ai îmbrăcat, moralistul cu bârne în ochi care caută paiele din ochii tăi.

Pe unul cu mai multă încredere în puterile proprii îl va durea în cot de ce zic alţii şi îşi va căra în continuare cărămizile pentru construcţia dorită. Dar unul mai slab de înger va zice: ,,Probabil că ei au dreptate. Probabil că eu sunt cel prost aici.” Apoi va renunţa la implicare şi va îngroşa rândurile inhibatorilor care comentează pe seama altora ce îşi cară cărămizile.

Şi aşa îl pierzi. Pentru că a doua oară omul n-o să mai încerce să se mai implice. A doua oară n-o să mai deschidă gura, decât poate pentru a-i inhiba pe alţii.

Iar noi avem nevoie disperată de implicare. De implicare sinceră, fără a aştepta nimic în schimb. Nici recunoaştere, nici beneficii. Nici măcar mulţumiri.

 5. „Eu ştiu să vorbesc!”

Mare greşeală este a spune că acum încă nu e momentul potrivit. Că timpul tău încă n-a venit. Să zici că te vei implica peste câţiva ani, când te vei pune pe picioare, când vei fi cu mai mulţi bani şi cu mai puţine probleme pe cap.

Doar că mâine s-ar putea să nu mai poţi să faci ce poţi azi. Nu neapărat pentru că nu vei mai exista fizic. Dar fiecare vârstă îşi are grijile ei, ritmul ei, potenţialul ei. Aşa că maine s-ar putea să nu mai ai posibilităţile de azi. Mâine s-ar putea să fie prea târziu pentru anumite înzestrări ale tale.

În filmul „Oglinda” regizat de Adrei Tarkovski, în prima scenă apare un târăr care are un defect de vorbire. Iar doctorul, după ce îi explică ce trebuie să facă, îi spune: „vei putea vorbi, dar tare şi clar, liber şi uşor, fără a-ţi fi frică de propria voce şi de propria dicţie. Dacă vei putea vorbi aşa acum, atunci toată viaţa vei putea vorbi.”

Şi tânărul, la finalul scenei, rosteşte, fără vreo poticnire: ,,Eu ştiu să vorbesc!”

Aşa şi eu vreau să-ţi aud vocea, cititorule.

Dar o voce care să nu izvorască din ură, din supărare, din plictiseală, din interes financiar sau din orgoliu.

Vreau o voce sinceră, dar în acelaşi timp sigură pe ea, informată şi competentă.

Vreau ca din ea să rezulte că tu ştii să vorbeşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Februarie 18, 2015 de în Blog.
%d blogeri au apreciat asta: