Șenila literară – partea I – Mihail Sebastian
Ideea acestei rubrici s-a născut după ce am văzut nişte poze din Istanbul.
Acum ceva timp, autorităţile din oraşul de pe malurile Bosforului instalaseră nişte băncuţe în formă de cărţi deschise.
Paginile expuse conţineau, potrivit iniţiatorilor, cele mai bune fragmente din operele a 18 scriitori turci.
Era modul administraţiei din Istanbul de a încuraja lectura şi a promova literatura turcă.
Atunci ne-am gândit la literatura română.
Care ar fi cele mai bune fragmente ale literaturii noastre? Ce ne-a rămas în memorie din ce am citit şi ne-a plăcut? Ce ne-a marcat?
Am făcut o selecţie.
Apoi am luat cărţile respective şi am început să le răsfoim pentru a găsi fragmentele. Apoi am transcris pasajele cu pricina.
Ce a ieşit, veţi vedea.
În orice caz, am acordat prioritate cărţilor pe care nu le-am studiat la școală (dar pe care le-am fi vrut studiate acolo).
Totodată, vom încerca să ne amintim și de unele cărți din programa școlară.
Pentru că și unele, și celelalte, ni se par frumoase şi bune.
*****
,,NECUNOSCUTA
Mă plictisesc. Mereu aceiaşi oameni, aceleaşi gesturi, aceleaşi cuvinte. Uneori îmi vine să urlu de plictiseală, de disperare. Pe urmă îmi trece. Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc uşa, să plec, să fug. Pe urmă îmi trece.
PROFESORUL
Totuşi. Astă seară ai fugit.
NECUNOSCUTA
Am mai fugit eu de câteva ori… Dar m-am întors.
PROFESORUL
Te vei reîntoarce şi de astă dată.
NECUNOSCUTA
Da… poate… dar cel puţin de astă dată am văzut ceva nou. (Se întoarce la fereastră): Ursa Mare.
PROFESORUL
Ai dreptate. Ursa Mare e totdeauna nouă.
NECUNOSCUTA
Chiar şi pentru d-ta care o cunoşti aşa de bine?
PROFESORUL
Chiar şi pentru mine… Sunt seri când e rece, depărtată, indiferentă… Şi atunci parcă simt toată umilinţa, toată disgraţia de a locui pe o biată planetă mizerabilă, pe lângă care marile stele trec fără s-o vadă.
NECUNOSCUTA
Fără s-o vadă?
PROFESORUL
Dar sunt alte seri, când o simt aici la fereastră, vie, protectoare, atentă, aşa de atentă, încât dacă aş striga mi se pare că m-ar auzi.
NECUNOSCUTA
Ar trebui să încerci… Cine ştie?
PROFESORUL
Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apă, nu arde lumina şi unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri când tot cerul foşneşte de viaţă… când pe ultima stea, dacă asculţi bine, auzi cum freamătă păduri şi oceane – fantastice păduri şi fantastice oceane, – seri în care tot cerul e plin de semne şi de chemări, ca şi cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţe care nu s-au văzut niciodată,se caută, se presimt, se cheamă…
NECUNOSCUTA
(Încet, cu teamă): Şi se găsesc?
PROFESORUL
Niciodată.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Pentru că nimeni n-a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentru că nicio stea nu se abate niciodată din drumul ei
NECUNOSCUTA
E păcat, e trist.
PROFESORUL
E puţin trist. Dar e frumos. Cel puţin ştii că nu eşti singur sub bolta asta imensă, că undeva, în altă lume, în altă constelaţie… în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega…
NECUNOSCUTA
Sau pe steaua d-tale fără nume.
PROFESORUL
Da… Sau pe steaua mea fără nume… Aventura asta ridicolă, care se numeşte viaţa noastră, se repetă altfel, de la început, sub acelaşi cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greoi şi apăsător, devine uşor, tot ce aici e întunecat şi opac, devine luminos şi transparent. Tot ce încercăm fără să izbutim nici pe jumătate – gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute – tot ce am fi vrut să cutezăm şi n-am cutezat, să iubim şi n-am iubit, tot, tot, se împlineşte, se simplifică, se împarte.
NECUNOSCUTA
Crezi… crezi că sunt si acolo oameni… Oameni ca noi.
PROFESORUL
Oameni, nu ştiu. Ca noi, nu cred. Dar poate fiinţe mai uşoare… mai luminoase… mai plutitoare…”
(Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, actul II, scena V)
Despre tanchistii
Tanchiștii invizibili 